Ultima actualizare: 04.04.2025
NOUTĂȚI, EVENIMENTE, INFORMAȚII
Scurt istoric al comunei Săpânţa
Com. Săpânța
Cadru geografic:
În nordul extrem al României, în Ţara Maramureşului, comuna Săpânţa este aşezată pe malul drept al Tisei în dreptul Văii Tarasaului, aproape de confluenţa râurilor Săpânţa şi Tisa. Pe D.N. 19, localitatea este situată la aproximativ 18 km distanţă de municipiul Sighetul Marmaţiei. Săpânţa este una din comunele mari ale Maramureşului. Comuna are hotar cu municipiul Baia Mare şi localităţile Certeze (judeţul Satu Mare), Remeţi, Câmpulung la Tisa, Sarasău, Sighetu Marmaţiei, Giuleşti şi Ocna Şugatag. La nord Săpânţa este mărginită de râul Tisa, care desparte aici România de Ucraina. Suprafaţa comunei este de aproximativ 150 de kilometri pătraţi şi cuprinde lunci, terase, dealuri şi munţi. Terenurile cultivate ocupă o suprafaţă de aprox. 600 hectare. Peste 417 hectare sunt ocupate cu livezi, 5561 hectare cu fâneţe şi 7530 hectare cu păduri de foioase şi conifere. Aşezarea este dominată de Piatra Săpânţei, o formaţiune vulcanică impresionantă de pe râul Săpânţa, care izvorăşte de sub vârful Rotundu (1500m altitudine), printre stâncile nordice ale Munţilor Ignişului şi se varsă în Tisa la 228 m altitudine. Cursul râului este de circa 20 km, destul de abrupt şi traversează o zona împădurită. Albia râului este plină de bolovani mari. Cascada, frumuseţea peisajului, accesibilitatea traseului (drum forestier modernizat), cât şi posibilitatea de a practica pescuitul sportiv (păstrăv, lipan, etc.) permit practicarea multor forme de turism. Repere turistice :
♦ Piatra Săpânţei (941 m)
♦ Vf. Rotunzilor (1240m)
♦ cascada
♦ izvoarele cu ape minerale
♦ păstrăvăria
♦ parcul dendrologic (ce înconjoară Mănăstirea Săpânţa – Peri).
Casele săpânţenilor sunt construite de-a lungul drumului şi al străzilor şi văilor laterale (Valea Săpânţei). Gospodăriile au grădini mari cu pomi fructiferi. Imense grămezi de mere roşii stivuite toamna pe verdele crud al ierbii din grădini, oferă privitorului un adevărat spectacol de culoare.
Istoric:
Prezenţa omului pe meleagurile săpânţene a lăsat urme încă din epoca bronzului. Muzeul din Sighetul Marmaţiei păstrează vestigii arheologice din această perioadă, descoperite pe teritoriul comunei. Comuna Săpânţa este una dintre cele mai vechi şi mai importante localităţi din Maramureş. Primele atestări ale prezenţei umane pe teritoriul comunei datează din era neolitică, din epoca bronzului. La Muzeul din Sighet sunt păstrate vestigii arheologice din această perioadă. Cea mai veche atestare documentară este de la 30 Octombrie 1373. Numele localităţii (Zapancha), este menţionat în legătură cu un conflict legat de proprietăţi, între boierii locali şi coloniştii saşi şi maghiari aduşi de regatul maghiar. În acea diplomă se stabileşte limita dintre teritoriul acordat coloniştilor (care formează hotarul Câmpulungului) şi hotarul Săpânţei. Conflictul a durat mai mult timp şi este menţionat în mai multe diplome maramureşene (Ioan Mihalyi de Apșa). Boierii din Săpânţa au luptat şi în alte rânduri pentru a-şi păstra moşiile şi unii dintre ei aveau moşii şi în alte aşezări din Maramureş. Vechile diplome maramureşene înregistrează o mulţime de familii nobile din această localitate. Dintre acestea amintim familiile: Stan, Gherhes, Tivadar, Bosa, Finta, Giurgi, Nan, Pop, Steţcu, Săpânţan, Tite, Holdis, Turda, Banc şi alţii. Încă din acea perioadă, Săpânţa era o localitate importantă. Ioan Mihalyi de Apsa face referire în Diplomele maramureşene, la puterea economică a localităţii, amintind despre existenţa mai multor mori de apă pentru măcinatul cerealelor. Un document din 1404 aminteşte o moară pusă în mişcare de apele râului Săpânţa, despre care Tit Bud precizează că avea două roţi şi aparţinea Mănăstirii Sfântul Arhanghel Mihail din Peri. Istoria localităţii este strâns legată de activitatea Bisericii, preoţii având întotdeauna un rol de maximă importanţă în viaţa comunităţii. Amănunte despre acest subiect vor putea fi regăsite pe paginile acestui site în secţiunea de istorie a paginii dedicată Mănăstirii Săpânţa – Peri. De-a lungul timpului, principalele activităţi economice ale săpânţenilor au fost creşterea animalelor şi cultivarea pământului, activităţi care marchează încă viaţa comunei.
Obiective:
Cimitirul Vesel:
Lemnul pentru Maramureş şi maramureşeni,a însemnat dintotdeauna căldură, locuinţă şi unelte. Din lemn şi-au făurit maramureşenii casa şi biserica, plugul şi moara, uneltele şi tacâmurile. Lemnul a mai însemnat ceva pentru localnici: lemnul a fost şi încă mai este suportul ideal pentru manifestarea geniului artistic al oamenilor de aici. Una din primele manifestări artistice ale maramureşenilor, care au avut ca suport lemnul, a fost sculptura. Primul obiect din lemn care a primit valenţe artistice prin cioplire, a fost bâta ciobanilor. Păstoritul oferă ciobanului lungi perioade în care practic stă şi aşteaptă. Aşteptările sunt perioade de timp greu de trecut şi atunci caută sa-şi umple timpul cu ceva. Se zvoneşte, că într-o astfel de perioadă de şedere, având la îndemână nedespărțita bâtă, un pastor a scrijelit-o şi încet, încet, aceasta s-a transformat într-un adevărat obiect de artă, fără a-şi pierde totuşi utilitatea. Într-un singur loc însă, în Maramureş, lemnul sculptat şi prelucrat artistic, a căpătat valenţe noi prin acoperire cu vopsea şi pictură: în Săpânţa. Undeva prin 1935, Stan Ion Pătraş,pe atunci un anonim sculptor în lemn, dotat şi cu harul poeziei, a cioplit primul vers al unui epitaf pe o cruce din Săpânţa. Din acel moment viaţa săpânţenilor a intrat în nemurire fiind imortalizată cu dalta, pe lemnul crucilor din cimitir. Pare şocant să vorbeşti despre un cimitir ca despre o carte a vieţii dar asta este azi Cimitirul Vesel:un fel de arhivă, cu totul aparte, care păstrează încrustate în lemn, poveştile vieţii săpânţenilor. Şi ca să fie „vesel” acest loc trebuia să fie un spectacol de culoare. Stan Ion Pătraş, a făcut ceva ce nu a mai făcut nimeni până atunci în Maramureş şi nicăieri altundeva în lume: a adăugat lemnului culorile vieţii şi a transformat un loc de regulă trist, într-un vesel loc de meditaţie şi aduceri aminte. A transformat un cimitir maramureșean obişnuit într-un adevărat mit. Vestitul cimitir se află în centrul comunei,la biserica parohială. Veţi găsi pe acest site fotografiile tuturor crucilor. Cimitirul are peste 800 cruci, monumente de artă populară, care se constituie într-un adevărat şi complex muzeu în aer liber! Aici monumentele au înfățișări şi semnificaţii aparte. Specificul acestui cimitir constă în crucile sale, sculptate în lemn de stejar, pictate şi versificate prin incrustare. Culoarea de fond aleasă de Stan Ion Pătraş, este albastrul. Această culoare, care dă tonul caracteristic cimitirului, a fost numită albastru de Săpânţa şi este puţin diferită de albastrul de Voroneţ. Esenţa vieţii celui dispărut, este surprinsă într-o imagine plastică sculptată în tehnica basoreliefului şi vopsită în culori vii folosind vopsele pe bază de ulei. Istoria Cimitirului Vesel este destul de scurtă în timp. A trecut foarte puţină vreme din momentul în care meşterul Pătraş a avut geniala idee şi până când aceasta a fost îmbrăţişată de comunitatea din Săpânţa. Aşa a luat fiinţă, sau mai bine zis s-a metamorfozat Cimitirul Vesel, din vechiul cimitir al comunei, de lângă Biserică. Din momentul în care comunitatea din Săpânţa a îmbrăţişat ideea de a picta crucile şi până când fenomenul a fost remarcat , pe plan naţional mai întâi şi pe plan mondial mai apoi, a trecut iarăşi puţin timp. Practic în decursul primilor ani de la apariţia primei cruci pictate, Cimitirul Vesel a devenit ceea ce este şi azi, un monument de artă populară de valoare inestimabilă, cu specific ce poate fi etichetat deja ca fiind tradiţional. Recunoaşterii valorii de patrimoniu naţional i-a urmat recunoașterea internaţională, Cimitirul Vesel fiind azi parte a patrimoniul cultural universal, aflându-se sub egida UNESCO.
Mânăstirea Săpânța – Peri
În anul 1391, nepoții lui Dragoș Vodă au dăruit Mănăstirii Peri terenuri și bunuri, fiind ridicată o biserică din piatră. Timp de 312 ani, în această biserică din piatră și-a avut sediul Episcopia Română a Maramureșului. Mănăstirea purta pe vremea voievozilor Dragoșești hramul Sfântul Arhanghel Mihail. La Săpânța-Peri au fost traduse și copiate în română pentru prima dată „Psaltirea”, „Evanghelia”, „Legenda duminicii”, „Codicele Voroțean” și „Faptele Apostolilor”. Pecetea timpului a dus la distrugerea mănăstirii în anul 1783. Mănăstirea Săpânța Peri a fost înființată în anul 1997, în hotarul satului Săpânța, din dorința de a reînnoda tradiția istorică a vechii Mănăstiri Sfântul Arhanghel Mihail, din Peri, Maramureș, astăzi pe teritoriul Ucrainei. Ctitorită de părintele paroh Grigore Lutai, după planurile arhitectului Dorel Cordoș, Mănăstirea Săpânța Peri a primit, din anul 2005, o obște de maici, care a continuat lucrările de construcție începute anterior. Biserica în stil maramureșean a mănăstirii a fost placată, inițial, cu 8,5 kilograme de aur, iar crucea, înaltă de șapte metri, la rândul ei, învelită cu patru kilograme de aur. Construcția se află pe malul Tisei și fost realizată între anii 1998 și 2003. Turla mănăstirii este vizibilă de la o distanță de cinci kilometri peste Tisa și poate fi admirată de românii din Transcarpatia, regiune a Maramureșului istoric rămasă în Ucraina. În prezent mănăstirea găzduiește 6 măicuțe, stareță fiind monahia Agnia Ciuban. Cu o înălțime maximă de 78 m, biserica mânăstirii Săpânța-Peri se situează în prezent pe locul 3 între lăcașurile de cult din România, după catedrala ortodoxă din Timișoara și biserica romano-catolică Sf.Mihail din Cluj, și înaintea altor edificii impozante de zid, precum bisericile evanghelice din Bistrița sau Sibiu.
Vâltorile:
construcții de formă conică realizate din bușteni în care apa captată din râu formează un vârtej puternic. Aceste vâltori sunt folosite pentru spălarea cergilor, țolurilor și postavurilor.
Cascada:
Cascada Șipot s-a format pe pârâul Nadășa, afluent de stânga al râului Săpânța, in sectorul de defileu. De la o înălțime de 10 m, Cascada Șipot prezintă o spectaculoasă cădere de apă, având un debit foarte mare. Peisajul oferit de căderea de apa este completat de lacul învolburat format de aceasta, rezultat prin eroziune.